Mișcarea muncitorească daneză și-a făcut primii pași nesiguri în 1871, sub numele de “Asociația internațională a muncitorilor pentru Danemarca”, o subdivizie a Prima Internațională. Această mișcare timpurie a muncitorilor danezi a avut trei caracteristici principale, care vor influența dezvoltarea ei politică pentru mulți ani.
- În primul rând, muncitorii au preluat rapid controlul mișcării de la tinerii academicieni idealiști care începuseră proiectul. Muncitorii care au preluat conducerea erau la fel de interesați să obțină îmbunătățiri concrete în viața familiilor lor, pe cât erau de interesați de o revoluție socialistă internațională. Prin urmare, au construit sindicate puternice care au obținut rezultate tangibile la locul de muncă cu mult înainte ca mișcarea să poată obține rezultate politice.
- În al doilea rând, muncitorii au înțeles pe deplin că, clasa muncitoare daneză angajată în industrie și meșteșugarii, era încă o mică minoritate în cadrul economiei daneze încă foarte înapoiată și agrară. Și-au dat seama că mișcarea trebuia încet, dar sigur să-și consolideze puterea, spre ziua în care clasa muncitoare va deveni majoritară. Și au înțeles că trebuie să lucreze împreună cu alte grupuri din societate. În special, partidul micilor fermieri a devenit un partener puternic.
- În al treilea rând, mișcarea tinerilor muncitori a ales să meargă mai debragă cu valul democratic național liberal, decât împotriva lui. Muncitorii danezi de la sfârșitul secolului al 19-lea abia puteau să voteze, dar au înțeles că proiectul democratic al național liberalilor ar putea fi extins și utilizat.
Acesta a fost fundalul creșterii lente a mișcării muncitorilor danezi de la o mică asociație din capitala Copenhaga la o mișcare largă și diversificată care se întinde pe întreaga țară, și fără nici una din confruntările sângeroase cu clasele conducătoare, lucru care caracterizează ascensiunea mișcărilor muncitorești în atât de multe țări din întreaga lume.
Nașterea mișcării sindicale
S-a renunțat repede la legătura dintre apartenența la un partid și a fi membru într-un sindicat, astfel încât sindicatele să poată organiza toți muncitorii, indiferent de convingerile lor politice. Cu toate acestea, cele două mișcări au cooperat foarte strâns, și o fac chiar și astăzi.
Mișcarea sindicală a crescut rapid, în special în rândul multor meșteri pricepuți. În 1873 s-a ajuns la primul acord colectiv, în 1875 prima federație sindicală la nivel național a fost înființată de meseriașii calificați, în 1877 sindicatul și-a început propria asigurare de șomaj, în 1896 meseriașii necalificați și-au înființat propriul sindicat, și în 1898 s-a înființat prima organizație națională pentru toate federațiile sindicale (LO) cu o apartenență de 49% în toate sectoarele pe care le-a organizat, posibil cel mai mare procent din lume.
Cam în același timp, angajatorii au înființat Organizația Daneză a Patronatului (DA), și în 1899 au blocat două treimi din membrii LO într-o încercare de a ucide din fașă noua mișcare sindicală. Blocarea a durat trei luni grele, și a ajuns să fie denumită “războiul foamei”. Chiar dacă sărăcia era atât de cumplită, încât nivelurile de mortalitate infantile în familiile muncitorilor au crescut peste toate înregistrările anterioare, mișcarea muncitorească a rămas împreună într-un mod disciplinat. Nu au existat revolte și nici jafuri. Mișcarea muncitorească a reușit să câștige sprijinul majorității populației, iar DA a fost forțată să ajungă la masa negocierilor.
Negocierea a avut ca rezultat acordul principal care, în general, a ajuns să funcționeze ca bază pentru piața muncii daneze de atunci. Acordul principal prevedea dreptul angajatorilor de a conduce și distribui munca; în schimb, angajatorii au recunoscut contractele colective ca bază a oricărei reglementări a salariilor și a condițiilor de muncă pe piața muncii daneze. Mișcarea muncitorească avea dreptul să pună în mișcare greve, demonstratii și acțiuni de solidaritate pentru a ajunge la un acord colectiv, dar odată ajuns la un astfel de acord, avea datoria de a acționa pașnic față de angajator. Unul din punctele acordului a fost, de asemenea, înființarea primului tribunal al muncii care să medieze orice diferențe în interpretarea acordului. În anul următor, primul contract colectiv, care asigura că muncitorii aveau dreptul de a alege reprezentanții, a prins viață, iar în 1907 statul a început să sprijine financiar fondurile de asigurări de șomaj ale mișcării sindicale.
În câteva decenii, mișcarea sindicală daneză a pus bazele pieței muncii daneze așa cum o cunoaștem astăzi, cu sindicate puternice și organizații patronale care sunt de acord asupra salariilor minime, a orelor de lucru și a multor altora, între ele, și fără intervenția din partea statului. Prezenți sunt și reprezentanți locali care pot negocia acorduri locale la fața locului și o instanță a muncii care pronunță hotărâri în cazul discrepanțelor de interpretare sau a încălcării acordurilor. Fondurile de asigurări de șomaj ale sindicatelor există și astăzi și plătesc indemnizații de șomaj mai mari decât statul în primul an de șomaj. Fondurile de asigurări de șomaj sau ”A-Kasse”, împreună cu notificările relativ scurte de reziliere a contractelor colective, formează modelul cunoscut sub numele de ”flexicuritate”.
Mișcarea muncitorilor politici
În 1884, primii doi Social-democrați, un croitor și un cizmar, au fost aleși în parlamentul danez. Câțiva ani mai târziu, în 1901, parlamentarismul a fost înființat în Danemarca, iar în 1909 a fost ales primul guvern susținut de Social-democrați. În 1913, Social-democrații au devenit cel mai mare partid al țării, iar în 1915 a fost introdus votul universal, extinzând votul către slujitori și femei.
Regele a încercat să pună capăt acestei dezvoltări democratice în 1920, când a demis guvernul susținut de Social-democrați. Dar când Social-democrații au amenințat cu o grevă generală, s-a înclinat în fața presiunii și s-a retras pentru totdeauna de pe scena politică. Patru ani mai târziu, în timpul alegerilor din 1924, Social-democrații au câștigat 36.6% din voturi și pentru prima dată și-au putut forma propriul guvern. Au continuat să facă acest lucru, cu foarte puține întreruperi, în perioada dintre 1924 și 1982.
În această perioadă, mișcarea muncitorilor a creat o societate socială incredibil de diversificată, finanțată de un impozit pe venit ridicat și TVA. În societatea socială daneză, asistență medicală și educația sunt gratuite, iar adulții sunt plătiți în timp ce urmează o educație. Există, de asemenea, o indemnizație de șomaj de stat, care se acordă tuturor cetățenilor șomeri și unor rezidenți.
Social-democrații au fost întotdeauna cea mai predominantă forță a mișcării muncitorești daneze, dar de la începutul anilor 1900 s-au confruntat cu o opozitie activă de stânga, în primul rand din partea Socialiștilor și a Comuniștilor, care nu credeau că Social-democrații fuseseră suficient de radicali în reformele lor în societate. În mod tradițional, Comuniștii au fost puternici în mișcarea sindicală, în timp ce Socialiștii au fost cei mai puternici în parlament de când Revoluția Maghiară din 1958 a provocat o divizare în Partidul Comunist din Danemarca.
Până la mijlocul anilor 1990, Comuniștii, Socialiștii și Social-democrații puteau, între ei, să se bazeze pe aproximativ 80% din voturile clasei muncitoare, dar foarte rar au deținut o majoritate parlamentară. De foartele putine ori când Social-democrații au format un guvern cu stânga, cele două părți nu au reușit să cadă de acord asupra scopurilor și mijloacelor, iar guvernele lor s-au încheiat cu separări amarnice.
În era globalizării, partidele naționaliste de dreapta au obținut sprijin în clasa muncitoare daneză, dar Social-democrații rămân în continuare cel mai mare partid muncitoresc din Danemarca.
În ciuda diviziunilor politice, mișcarea sindicală a rămas unificată, iar mișcarea unește în continuare pe toți muncitorii, în lupta pentru interesele lor economice și politice.